Tristete

Copac inalt cu frunza deasa
cazuta, in sufletu-mi te prinzi
cu sfredelitoare amare radacini adanci
si descompui precum lichenu-n piatra
tot idealul, visul, zborul
si poate albul.

Frumos copac cu dulci arome de castane amare
cu trosnete de lanturi grele, imi ancorezi in mare adanc
superbul vis
ce-mi este insasi zborul.
Cumplit abis descrie a ta coroana,
ce-mi prinde-n ea plutirea
as vrea sa pot a ma-nalta, sa scap
din gratiile-ti nude.

Superb copac numit tristete, de cand existi?
In mine a-nviat samanta-ti,
sau pe al tau trup eu m-am format?
Lunatic spirit si albastru cuprins de vane-ti-le negre
Precum o panza, metastaza a cancerului propriu
Ce sanse am tristete de a ma lepada de tine?

Superb copac numit tristete, in tine
mi-am spanzurat trecutul si langa el
imi zace sentimentul. Dar pana cand,
cu grele lacrimi, am sa-mi asez prezentul
la tine-n trup tristete?
De-a pururea, prea bine stiu
cat timp voi exista, vei exista si tu,
sau poate tu mai mult.
Vei dainui in soapte, in lacrimi si-n ganduri
vei inegri alt vis prea dulce de copil
vei omora o alta clipa de fericire plina
vei vegeta-n suflete prin chin.
Tristete.