Fugi!

Apar tot felul de framantari,
de intrebari, de ganduri,
si sentimente tulburi,
cu da sau nu
cu imbratisari,
cu fericiri,
cu fuga si ascunzisuri.
Si neg si chem,
si plang,
si strig…

Si ma trezesc…

Si uit…

Si iar amestec tot:
ce simt si ce gandesc,
si iar ma cert,
si iar decid,
si iar distrug ce am decis.
Si nici nu pot sa realizez
pe unde merg
sau ce imi spune
cineva.

Nu imi pasa
decat de clocotul din mine,
disperarea ca permit sa fierb,
furia ca nu mai pot opri,
tot valul de durere.

Te cert ca faci doar pentru tine,
ca te separi sa iti fie bine!
Dar cu ce drept?
Si eu am decis doar pentru mine!

Ma cert ca am permis
sa ma nasc din nou,
ca am picat din nou
in urata mea angoasa,
ca s-a intamplat sa ma sufoc…

Am innebunit din nou!

Stiu doar ca poate un maine
va fi senin!

Si ca de nu scriu acum,
iar am sa uit,
si am sa cred ca ultima traire
e cea mai grea!

Stiu ca am sa uit ce simt acum
ca peste ani o sa ma intreb
de ce si ce-o fi fost atat de rau!
Sau bine!
Am sa te uit,
cum ma priveai,
fara sa vad nimic din ce traiai.

Si nu e drept pentru ce simt,
sa moara fara sa cred c-a meritat,
ca m-a marcat (macar un pic)
ca m-a facut mai om.

Nu stiu ce crezi,
dar nici nu stii,
cat de departe esti
de ce sunt eu cu adevarat.
Ca tu nu vezi decat un zgomot,
decat tot ce-i lumesc,
ca nu ai cum sa rezonezi
la felul meu de a simti.
Nu ti-am permis
(ca nu permit)
sa vezi ce eu ascund,
fiind o piatra cu ascutisuri
lovind mereu cu pumnu-n fata.

Cum as putea sa-mi dau eu viata
cuiva ce vrea sa schimbe,
fara sa stie ce am, ce sunt.

Prefer sa imi igori durerea,
decat sa ma critici ca o am,
prefer sa fii vesel,
sa imi zambesti sa uit,
decat sa spui ca pot sa schimb.

Eu zic sa fugi,
ca tu nu poti
sa accepti!

Cu bine!