Chiar la sfarsit cand stinge lumina
Se schimba si modul de a privi
si duce in valuri eternul spre haina a-i fi.
El rade-n scanteia ce-i uda si geana,
albastru cu verde si noua e urma
ce-mi lasa cu zambet prin par,
ucide tot negru ce-apasa prin colturi
si adorm totuna cu clipa
ce-noata-n durerea-cutreier prin mine.
El este chiar marea
si marea de nea ce-i dulce si calda
si marea de dor si frumos implinita
mi-e dorul cel liber ca ploaia-n petala
mi-e izul de bine de-acasa,
oglinda cu voce si zumzet si cantec.
Si totusi ma-ntreb printre ganduri:
-Cine e El?
Nu stiu, inca-l descopar.
Te iubesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu